Fie că vorbim despre cămăși de ceremonie, casual sau business, ar fi păcat să deschidem această discuție fără să cităm poemul minunat cu același nume al poetului american Jane Kenyon:


THE SHIRT
BY JANE KENYON

The shirt touches his neck
and smooths over his back.
It slides down his sides.
It even goes down below his belt;
down into his pants.
Lucky shirt.


Poemul lui Kenyon aduce un argument uneori uitat, anume că, în ziua de azi, cămașa, împărțită în categoriile casual, business si ceremonie, există doar în cadrul formalității sale funcționale. Până în secolul al douăzecilea, totuși, era articolul vestimentar purtat cel mai aproape de partea superioară a corpului și avea, prin urmare, o asociere tactilă și simbolică cu pielea, așa cum ne relevă într-o manieră senzuală și poetul.

Cămășile reprezintă mai mult decât un înveliș corporal sau chiar un simbol. Nu vorbim doar de material, broderii și butoni, etichete scumpe sau designeri la modă. Vorbim despre istorie și artă, măiestrie și tradiție. Reputațiile vestimentare au fost făcute de o cămașă cu un anumit guler pentru papion sau cravată. Trebuie doar să ne gandim la influentul George Beau Brummel sau la cei dintre cei mai bine îmbrăcați dintre regii britanici, George al IV-lea și neîncoronatul Eduard al VIII-lea.

Evident, din punct de vedere istoric, sacoul este cel care a definit cămașa ca fiind ceea ce este astăzi. Sacoul drept înveliș exterior fie jitelcă, redingotă, sacou de costum, sacou sport sau o formă mai puțin formală de tinută de exterior precum cardiganul au determinat cămașa să pună accentul pe guler și manșete, părțile vizibile ale articolului vestimentar.

Gulerele elegante și manșetele au căpătat amploare devreme în timpul Renașterii, în Italia și la curțile engleze în cel de-al șaisprezecelea secol. În Galeria Națională de Portrete din Londra există un portret deosebit de realistic al curteanului Sir Henry Lee (pictat în 1568 de Antonio Mor) într-o ţinută de o neglijenţă atent studiată, purtând o vestă neagră peste o cămașă brodată de pânză albă cu guler înalt și manșete asortate. Este genul de lucru pe care astăzi Lacroix sau Lagerfeld numai bine le-ar plagia pentru colecțiile lor feminine, dar gulerele și manșetele sofististicate au rămas la modă pentru bărbați în următoarele două secole, de fapt până în perioada Regenței, când a început să evolueze un stil mai simplu odată cu paltonul tradițional cu mâneci.

De atunci, vestimentația masculină a dezvoltat un misterios cod de subtilități referitor la forma butonilor şi a reverului, croiala gulerului și dimensiunea manșetelor de la cămașă. Dacă nu auziți aceste voci subtile, ele pur și simplu nu vorbesc pentru dumneavoastră. Judecata estetică, așa cum observa cu pertinență Susan Sontag, este întradevăr o analiză culturală. În lumea modernă s-au acumulat averi consistente din aceste soiuri de lucruri, așa cum vor fi primi să va confirme Signor Armani și Ralph Lauren.

Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului nouăsprezece, cămășile simple, neornate au început să fie norma. Gulerele simple, detașabile (la camasile de ceremonie), deveniseră la modă deja și au rămas până când Ducele de Windsor și frații săi au început un curent al gulerelor atașate, răsfrânte (cu aripile în jos) pe vremea când erau tineri dandy urbani, în anii douăzeci. Ei au preluat o abordare simplă, curată și comfortabilă a dimensiunilor democratice, cu accent pe aceleași proporții standard.

Gulerul de cămașă a fost dintotdeauna un punct de discernământ în ținuta masculină pentru că reprezintă punctul focal al feței, având rolul unui triunghi inversat care totodată indică și încadrează fața de deasupra sa. Atât George Brummel, cu disciplina sa vestimentară, cât și George al IV-lea au înțeles acest lucru. A existat și un al treilea George care știa importanța gulerului de cămașă și care probabil a avut mai multă influență asupra sa decât oricine altcineva: Lordul Byron.

Nu e deloc o afirmație modestă să spunem că Byron a inventat gulerul de cămașă modern sau cel puțin a ajutat să popularizeze purtarea acestuia deschis, cu vârfurile așezate peste claviculă, în loc să stea ţepene, în jurul gâtului. Lui îi plăcea să-și lase gâtul liber, cât mai puţin sufocat de material textil, și prefera gulerele largi, care atârnau liber, şi care au ajuns să fie asociate în mod curent cu poeții romantici al acelor vremuri (vezi imaginea de mai jos). Era considerat cel mai chipeș bărbat din generația lui şi, totodată, unul dintre cei mai decadenți și există numeroase portrele ale lui în pelerine negre, mantii și sacouri, dar întotdeauna cu un guler înalt, catifelat, de un alb imaculat ce îi încadra pielea palidă și cârlionții castanii. Aruncaţi o privire asupra imaginilor de mai jos, dar în special asupra superbului portret realizat în 1814 de către Thomas Phillips şi veţi putea vedea cea mai influentă imagine a perioadei romantice.


Camasa casual moderna in viziunea lui Brian Eno -National Portrait Gallery - By Tom Philips

Camasa casual moderna in viziunea lui Brian Eno

Camasa ceremonie - LORD BYRON English poet 1788-1824- An engraving based on Thomas Phillips' oil painting of 1814 known as The Cloak portrait

Camasa de ceremonie a poetului Lord Byron


Cele două modele de cămăși prezentate în imaginile de mai sus ne prezintă două categorii de gulere de cămăși diferite, o interpretare a unei camasi casual și una de ceremonie a anilor 1800.

Încă din zilele lui Byron, gulerul de ceremonie sau de ocazie şi garderoba masculină în general s-a retras într-o discreție subtilă și reținută. Bărbații au început să renege conștient frivolitatea și splendoarea, în timpul Marii Repudieri, și să prefere o formalitate sobră și rezervată, ce se potrivea prestanței profesionale de negustori respectabili și burghezi profesioniști ai clasei industriale. Atunci gulerul de cămașă a scăzut substanțial în dimensiuni și a pierdut pe drum o mare parte din flerul său. Așa cum subliniază Richard Sennet în studiul său provocator Căderea Omului Public, în anii treizeci ai secolului nouăsprezece, costumul bărbătesc a început să se retragă de la liniile fluide și exagerate ale ținutei romantice. Până în 1840, cravata îşi pierduse deja extravaganța și se regăsea aproape de gât. Liniile masculine au devenit mai simple în aceste două decade, iar culoarea hainelor a căpătat un aspect mai mohorât.

Normele pentru cămăși sunt de acum considerate destul de universale. În afară de subtilitățile de fabricație sau ale creatorului, există un acord aproape unanim referitor la gulerele cămășilor de ocazie tip rândunică. Varietățile de guler tipic englezesc "rechin" (cu vârfurile orientate în lateral) sunt considerate cele mai elegante, după care urmează gulerul ascuțit simplu, gulerul rotunjit și în final cel obișnuit, încheiat cu nasturi. Gulerele cu agrafă sau cu butonieră (care ataşează noul cravatei de gulerul cămăşii) sunt considerate o minoritate bizară și nu au mai fost cu adevărat populare de mai bine de o jumătate de secol.

Diferențele importante dintre fiecare tip de guler pot fi împărțite în trei categorii:
1. Dimensiunea propriu-zisă a gulerului referitor la lungimea și distanța dintre vârfuri, înălțimea șteiului interior și a gâtului;
2. Spațiul pe care gulerul îl lasă pentru cravată;
3. Rigiditatea structurală.

Fiecare categorie vine cu regulile proprii, multe fiind sau cuvenindu-se să fie indisputabile.

Regula estetică referitoare la dimensiunea gulerului este cât se poate de simplă: indiferent de ultimul răcnet când vine de vorba de modă, cu cât este mai mic bărbatul (per total, adică înalțime și greutate), cu atât mai mic este și gulerul; cu cât este mai mare gâtul, cu atât mai înalt poate fi și gulerul. La rândul său, spațiul pentru cravată este determinat de ce nod se preferă: un nod mai mare necesită un spațiu pentru cravată pe măsură (deci cravatele făcute din materiale groase sau tehnicile complexe de înnodat se asortează cel mai bine cămășilor cu guler larg). Cel de-al treilea punct ține doar de gusturile personale: unii bărbați preferă în general îmbrăcămintea mai moale și nu sunt deranjați de câteva cute disparate și un aspect mai dezinteresat: alții preferă un guler care nu va ceda nici sub cel mai intens efort și stres. În realitate, alegerea depinde cel mai mult de personalitate decât de orice altceva. Un pishiatru mi-a spus odată că poate să descopere foarte multe doar uitându-se la gulerul unui bărbat. El și Sherlock Holmes.

Probabil cel mai relaxat guler de cămașă este cel cu nasturi. Intenționat nonșalant, acesta aduce aparența unei atitudini abordabile, modeste. Poate că acest lucru face referire la apariția sa originală la cămășile polo - literalmente, cămăși pentru jucătorii de polo. Povestea lui este că, în 1900, John Brooks (președinte pensionat al Brooks Brothers și nepotul fondatorului Henry Brooks), în timpul unei vacanțe în Anglia, a acceptat un meci de polo. Obișnuit în mod normal să observe detaliile mai fine ale unei ținute, era fascinat de faptul că jucatorii englezi purtau cămăși ale căror gulere lungi erau fixate la vârfuri de pieptul cămășii. I s-a explicat că acești nasturi împiedică aripioarele gulerului să-i lovească peste față în timpul călăritului aprins. Brook a cumpărat imediat câteva exemplare pe care le-a trimis acasă, odată cu instrucțiunile de producției detaliului și a introdus acest stil în colecţia Brooks Brothers.

La Brooks Brothers, acestei cămăși încă i se spune "guler polo" și a fost atât de mult imitată încât practic fiecare companie face o versiune. Nu trebuie să fie subiect de îngrijorare, spun ei, gulere cu nasturi nu au fost niciodată duplicate sau îmbunătățite cu succes. Modelul clasic este realizat din pânză oxford alb și albastru sunt culorile tradiționale, dar galben și roz au fost preferate de cei mai îndrăzneți având exact trei inci și trei sferturi (cca 86 mm) și manșete simple, cilindrice.

Acesta este genul de lucru care poate să definească pe cineva, așa cum observa cu inteligență și ziaristul George Frazier în introducerea destinată faimosului John O'Hara. Biograful lui Frazier, Charles Fountain, ne relatează:

Într-o noapte la Nick (un club de jazz din New York Greewich Village și unul dintre locurile preferate dintre ale lui O'Hara) trompetistul Bobby Hacket, unul dintre prietenii lui George ce ținea de scena de jazz a Bostonului, l-a adus pe George și l-a prezentat la masa autorului. Stai jos și ia-ți ceva de băut, i-a spus călduros O'Hara. Ești bine venit la masa mea, porți o cămașă de la Brooks Brothers.

Evident, încă din vremurile lui Frazier, cămășile cu guler fix au trecut totuși prin niște schimbări. De exemplu unii bărbați au adoptat ideea probabil introdusă de mogulul industrial extravagant Gianni Aginelli de a arăta cu atât mai nearanjat lăsând nasturii de la guler deschiși.

În orice caz, două reguli sacre gurnează cămășile cu guler fixat cu nasturi: (1) între vârfurile gulerului ar trebui să fie cam 13 mm pentru cravată atunci când e atașată de cilindrul gulerului, dar (2) niciodată nu ar trebui să aibă manșete duble. Varianta italiană a modelului are vârfuri mai distanțate decât cea americană, deși amândouă au fost la fel de populare în Statele anilor treizeci și patruzeci cum sunt acum. Mulți bărbați vă vor spune că o cămașă cu guler fix nu ar trebui să fie purtată cu un costum în două rânduri, dar Fred Astaire și mulți alți actori de succes ai anilor treizeci și patruzeci au făcut asta cu stil.

Penultima cămaşă cea mai puțin formală, conform tradiției, după cămașa cu guler fix este cea cu guler rotunjit. Purtată de obicei la uniformele școlare pentru băieți, această cămașă a avut dintotdeauna un aspect tineresc. Probabil de aceea şi este favorita celor mai spilcuiți. Gândiți-vă la Tom Wolfe într-o cămașă la comandă, cu guler rotunjit, scrobit până la bărbie, cravată cu buline și costum crem asortat cu o pălărie Fedora.

Gulerul ascuțit pică undeva pe la mijlocul spectrului la toate capitolele. Cu vârfuri de practic orice lungime (de exemplu cel cu vârfuri lungi, în stilul dichisit Old Hollywood uneori numit guler Barrymore după actorul renumit care l-a făcut cunoscut în prima jumătate a secolului douăzeci pare să tot alterneze între a fi și a nu mai fi la modă), și având fie manșete cilindrice, fie duble, cămășile cu guler lung constituie alegerea cea mai conservatoare pentru o ținută business. Pot fi purtate cu diferite bijuterii pentru guler: fie un ac de siguranță care îl perforează, fie o simplă agrafă care se fixează de acesta. Gulerul dublu este de fapt un guler ascuțit care vine cu o bandă încorporată: margini cusute de guler care se fixează între ele cu un nasture pe sub nodul de cravată. Sigur, corect și adecvat. Apropo, niciodată nu cumpărați un guler dublu cu capse de metal: spălătoriile au tendința să le strivească și să distrugă gulerul.

Un guler ascuțit devine unul englezesc atunci când unghiul vârfurilor devine mai răsfirat decât mijlocul dintre stern și claviculă. Este uzual numit guler englezesc pentru că forma a fost introdusă de Ducele de Windsor (care prefera noduri mari de cravată, acest stil permițându-i asemenea extravaganțe), gulerul englezesc este prin excelenţă gulerul formal. Există două feluri distincte de astfel de gulere: cel mediu răsfirat și cel deschis, unde vârfurile sunt paralele între ele de-a lungul gâtului. Deschiderea gulerului indică finețea și rigurozitatea preciziei necesară unui eveniment aproape ceremonial. Singura cămașă mai formală este cea cu guler pentru papion, purtată la o ținută de seară.

Manșetele acestor cămăși pot fi simple (numite uneori rotunde) sau duble (numite franțuzești). Pot fi croite într-o multitudine de stiluri, cele simple putând avea unul sau mai mulţi nasturi, deși trei este o limită preferată. Manșetele duble pot avea colțuri, de la cele mai discrete cu monogramă aurie, ovală, până la capace de roți Ferarri, deși din nou se recomandă să ne amintim dictonul Sontag care spune că judecățile estetice sunt analize culturale. Lungimea mânecii ar trebui măsurată astfel încât marginea inferioară a manșetei să vină imediat sub incheietură. Dacă mânecile sacoului sunt croite în așa fel încât să vină imediat deasupra încheieturii, vor rămâne cam 13 mm vizibili din mâneca cămășii. Exact cât trebuie.

În afară de asta, un bărbat poate alege sa poarte nasturi la mânecă împreună cu materialul adițional (numit pentagon) de-a lungul fantei dintre încheietură și cotul mânecii, o margine simplă sau pentagon anterior (o bucată de material ce merge pe marginea exterioară a feței cămășii, unde sunt găurile pentru nasturi), platcă de forma corpului (un strat adițional de material peste partea posterioară a umerilor cămășii, care poate sau nu să aibă pliuri la marginea inferioară), și poate un buzunar la piept (cu sau fără buton și batistă). Toate acestea sunt opționale, dar unele sunt mai importante decât altele. Un buzunar, de exemplu, cu sau fără batistă, ține doar de gusturile proprii. Celor mai mulți dintre bărbații care poartă bretele - cozondraci - nu le plac, din motive evidente, buzunarele de la piept. Iar în cazul în care cămașa le este pe măsură, platca și faldurile chiar nu mai sunt necesare. Pe de altă parte, un pentagon cu nasture pentru mânecă este una o cale foarte bună de a ține mâneca complet încheiată, iar spălătoriile preferă pentagoanele amplasate anterioar. Alte subtilități sunt doar detalii artizanale adăugate de croitor cămășii.

Pe lângă detaliile și stilul unei cămăși, mai e vorba și de material. Acesta poate fi orice țesătură naturală sau sintetică, dar istoria și tradiția le-au preferat pe Cele Trei: bumbac, pânză și mătase. Pânza a fost cel mai probabil prima țesătură purtată direct pe piele, urmată îndeaproape de mătase și bumbac. Până în secolul al nouăsprezecelea, un bărbat care spunea că-și pune o pânză nouă făcea referire la o cămașă curată. Totuși, odată cu apariția marilor fabrici de bumbac în nordul Angliei toate fiind aprovizionate cu material brut de către coloniile din America de Nord și India și a conștientizării importanței igienei, bumbacul a devenit principalul material pentru vestimentația intimă. Firele discontinue, lungi și rezistente, ușor de vopsit și spălat erau văzute drept ideale pentru cămăși și lenjerii.

Bumbacurile sunt clasificate după origini egiptean, de Pima (după localitatea Pima din Arizona, Statele Unite), de Sea Island (insulele maritime de pe coasta Georgiei, Statele Unite) etc dar aceste distincții sunt întotdeauna dificil de trasat. Nu am urmărit istoricul tuturor proceselor legale care au avut de-a face cu evoluţia acestor termeni până la statutul de marcă înregistrată atât de judicios pe cât ar fi trebuit, dar a existat incredibil de multă bataie de cap din punct de vedere legal pentru toate acestea. Cel mai bine ne raportăm la acestea în funcție de calitatea fibrei și țesătura materialului.

Referitor la cămăși, cele mai bune feluri de bumbac sunt cu fibră lungă de culoare albă sau crem palid, având rezistență și finețe mare și luciu și omogenitate mică. Cu alte cuvinte, materialul care va fi moale și creț la atingere va avea luciul potrivit pentru culorile saturate și va ține la spălări repetate. Bumbacurile Sea Island, englezesc și Pima intră toate în această categorie și sunt cele mai scumpe. Cele mai puțin scumpe sunt de obicei numite dupa țesătură, nu după locul de proveniență.

Cea mai simplă și mai veche dintre țesăturile pentru bumbac este postavul, cu un model simplu, unu-la-unu, în zig-zag, folosind fire de aceeași culoare. Postavul și tabinetul sunt două țesături ușor asimetrice, în sensul că bătătura (sau firul de umplutură) este puțin mai dens decât tighelul. La tabinet, diferența este pronunțată pentru a produce un efect dungat. Acesta este țesătura de bază pentru cămăși fiindcă este netedă, se spală ușor și poate fi croită în orice model.

O altă stofă de bumbac des întâlnită este chembrica, care își trage numele de la orașul nordic francez, Cambrai și se produce practic cu aceeași țesătură ca și postavul. La chembrică, tighelul este colorat, pe când firele de umplutură sunt albe. Stofele sunt de obicei culori simple, uni, dar pot fi țesute și cu modele. Variantele mai ușoare sunt folosite pentru cămășile purtate pe vreme călduroasă.

Stofa Oxford este de asemenea o țesătură simplă, dar vizibil mai aspră, pentru că se foloseşte aproape întotdeauna de două ori mai mult tighel decât fire de umplutură, semănând cu împletitura unui coș. Această stofă de bumbac se spune că ar fi fost prima oară țesută de o fabrică din Scoția la sfârșitul secolului nouăsprezece, care ar fi produs și stofe reprezentând Yale, Cambridge și Harvard, dar acestea trei au fost umbrite de popularitatea celei de Oxford și nu se mai produc. Firma newyorkeză Brooks Brothers a participat cel mai mult la promovarea acestui material alegându-l pentru faimoasele lor cămăși polo. Stofa roială Oxford este varianta mai fină a acestor stofe butucănoase. Tighelul este de obicei colorat, în timp ce firele de umplutură sunt albe, ca la chembrică.

Un material chiar mai înțesat decât cel oxford este cel în diagonală, a cărui țesătură doi-la-unu (sau raport similar al firelor), în zig-zag, produce un bumbac specific, cu efect de striuri oblice. Marginile în unghi conferă materialului un punct de interes textural în plus, care poate varia de la abia vizibil până la evident, depinzând de numărul de fire combinate în ţesătură.

Mult mai deschis decât oricare dintre aceste materiale este voalul. Considerat în mod normal o stofă de vară pentru că este atât ușor cât și primăvăratic, voalul este caracterizat de firele intortocheate, fine, ce constituie o țesătură simplă și strâmtă. Drept rezultat, se obţine un material lucios de o rezistență ieșită din comun pentru greutatea sa. Cele mai fine voaluri par să fie aproape diafane, dar păstrează totuși senzația de prospețime la căldură.

Ceva mai puțin folosit drept material pentru cămăși, pânza rămâne oricum o opțiune comună printre stofele industriei vestimentare. Când bumbacul a devenit disponibil în Europa în cel de-al optsprezecelea secol, a înlocuit în mare pânza, dar atât pânzele irlandeze cât și cele italiene sunt încă folosite intens în îmbrăcămintea bărbătească. Amandouă au o țesătură poroasă, răcoroasă, caracterizată de o textură ușor aspră, ce se netezește în timp. Pânzele irlandeze tind să fie mai grele și sunt întâlnite în stofele de costum, în timp ce pânzele italienești sunt mai ușoare și folosite în principal pentru cămăși. În mod amuzant, în zilele materialelor care nu necesită călcare, pentru cei presați de timp, frumusețea pânzei, cu toată tendința ei de a se încreți, este văzută drept o marcă a eleganței în stil vechi. Pânza ușoară este folosită în cămășile sport, în cele business și în cele de ocazie.

Mătasea este mai puțin întâlnită și mai fină decât pânza. Istoria acesteia drept material textil este lungă și înțesată cu mituri și legende. Se știe că aceasta a fost prima oară produsă în China în urmă cu cel puțin trei milenii și că a ajuns în Europa cândva în decursul primului mileniu. Cultura mătăsii (ingrjirea viermilor de mătase, acum o industrie aflată sub rigoarea științei, dar înainte o întreprindere cronofagă ce necesita delicatețe și devotament) a început în Constantinopol în secolul al șaselea, și până în secolul al cincisprezecelea orașele italiene își câștigaseră deja reputația în Europa pentru mătăsurile fine.

Stofa de mătase este caracterizată de rezistență și absorbanță, având un aspect lucios și textură netedă. Având în vedere că mătasea de bună calitate este scumpă, a fost considerată dintotdeauna un material de lux. Protagonistul lui F. Scott Fitzgerald, Jay Gatsby, era amator de cămăși crem, de mătase, pe care le comanda cu duzinele, un model literar al consumului ostentativ. Astăzi mătasea este întâlnită rar în cămășile business, anume cele făcute la comandă. Altfel, mătasea este lăsată pentru categoria ţinutei sport (precum baticurile, costumele reiate și alte tipuri de vestimentație de vacanță) și, mult mai puțin, folosită pentru cămășile de ocazie.

Bumbac, pânză sau mătase materialul pe care îl alegeți pentru cămașa dumneavoastră este doar unul dintre elementele acelui deosebit de important centru focal unde gulerul, cravata și buzunarul se întâlnesc: zona imediat sub față, de la gât la piept, unde este direcționată atât de multă atenție. Chiar Alan Flusser, perspicacele observator, cronicar și purtător de haine fin croite, a observat ca sectorul triunghiular format imediat sub bărbie de către deschiderea în V a sacoului constituie centrul atenției într-un costum croit la comandă.

Întradevăr, triunghiul guler-cravată-buzunar este una dintre cele două zone principale în care un bărbat poate greși flagrant în legătură cu garderoba unul dintre recifurile periculoase în care nava sa poate să eșueze (zona piciorului, care include pantoful, ciorapii și pantalonii, este cealaltă). Având în vedere cât de plină de pericole este acest zonă, trebuie să i se acorde timpul cuvenit. Luați aminte, nu vorbesc doar despre cum să înnodați o cămașă sau cum să împăturiți o bastistă; nu avem nevoie de acele mici desene educaționale, pas-cu-pas, cel puțin nu între prieteni. Tind să cred că dacă nu știți să înnodați o cravată, această carte nu vă interesează prea mult oricum. Mai curând, vreau să petrecem niște timp concentrându-ne la zona generală, din moment ce este un aspect atât de important în ținuta bărbătească.

Până la mijlocul secolului douăzeci, scrutinul și normele referitoare la această zonă abia ce apăruseră, pentru că exista o variantă obișnuită a ținutelor de zi ale majorității oamenilor de afaceri: cămașa albă, cravata discretă și batista albă de bumbac era un aspect neutru, curat și îngrijit, apreciat de mulți în anii cincizeci.

De atunci opțiunile s-au înmulțit. Nu numai că modelele și culorile cămășilor sunt mai interesante și mai acceptabile pentru birou și sălile de conferințe, dar de asemenea mult mai multe opțiuni când vine vorba de cravate și batiste. Materialele pentru acestea includ o varietate de mătăsuri, lână, cașmir, pânză, sintetice și amestecuri ale tuturor acestora. Unele sunt purtate sezonier: pânzele și şifonul de mătase sunt mai potrivite pentru vară, stofele de cașmir și lână pentru iarnă. Astăzi, ieșitul în evidență reprezintă singura regulă ce merită amintită referitoare la materialele pentru cravate și batiste de buzunar.

Mai mult ca sigur, datorită nenumăratelor opțiuni ce le stau la dispoziție, mulți bărbați stilați au descoperit că zona guler-batistă-cravată poate aduce dificultăți. Marea capcană este să fie prea aglomerată. Asemenea bărbatului care pare să fie îmbăiat într-un parfum greoi, în loc de a folosi doar câteva urme de ceva ușor, prea multe modele și culori par să sufoce aspectul. Poate fi argumentat că soluția la această problema este să nu fie folosite mai mult de două modele din patru posibile: cămașă, cravată, batistă și sacou. Acest lucru are sens și este o regulă ușor de urmat. Singura problemă este că pare puțin plictioasă. Purtarea modelelor este mai degrabă un exercițiu de dimensiune și echilibru. Pe scurt, de proporții alternante. Dacă fiecare model al cămășii, cravatei, batistei și sacoului este de aceeași mărime, punctele de delimitare ale articolelor în sine sunt eliminate; barierele sunt șterse, totul se amestecă și detaliile stilului și ale croielii sunt subminate. Soluția mai bună când vine vorba de prea multe modele este să acordăm atenție varietăților de mărimi ale acestora. Modelele se îmbină mai bine atunci când pot fi asimilate individual de către ochi și atunci când diferitele articole ale vestimentației pot fi delimitate cu ușurință: altfel tindem să avem impresia că stăm în sala de examinare a unui oftalmolog. Sau la circ.

Prin urmare, dacă sacoul este în carouri îndrăznețe, precum cele "window pane" sau Glen, cravata ar avea un model mai mic, cămașa unul chiar mai mult, iar batista undeva la mijloc. Vedeți dumneavoastră, aceasta este doar una dintre numeroasele modalități de a echilibra astfel de modele și cea mai mare varietate poate fi calculată de către matematicienii aflați printre noi.

Rolul pe care culoarea îl are în aceste chestiuni este unul subtil. De pildă, asortarea perfectă a culorilor cravatei și batistei poate avea efectul nedorit de vă face să aratați ca un agent de vânzări auto; ideea este că batista și cravata ar trebui mai degrabă să se complimenteze reciproc, decât să se sincronizeze atunci când vine vorba de culori. Nu există cu adevărat reguli bine defite de care un novice să se agațe. Cea mai sigură manieră ar fi pur și simplu să vă limitați cămașă, cravata, batista și sacoul la câteva variații ale aceleiași culori. Problema acestei abordări este aceea că tindem să arătăm ușor banal. Așa că ideea culorilor reflectate, anume, purtarea unei cravate și a unei batiste care să reflecte o culoare subtilă în sacou sau cămașă, e cât se poate de simplu de înţeles. Cu alte cuvinte, contrastul puternic ar trebui să fie evitat, iar culorile ar trebui să se amestece, nu să iasă în evidență. O cravată verde sau o batistă verde-aprins ar putea complimenta tonul măsliniu al unui sacou de tuid, dar ar putea să fie atât de răsunător încât să atragă prea multă atenție. În acest caz, așa cum nu mă satur niciodată să întreb, când vei pleca de la petrecere, toată lumea vă va ține minte cravata, dar cine își va aminti de dumneavoastră?

Texturile materialelor par să fie mai puțin importante decât culorile, cu excepția unei reguli generale: luați în calcul considerentele sezoniere. Lâna și cașmirul (fie că sunt țesute sau împletite) merg bine iarna nu doar pentru că sunt mai călduroare, dar și pentru că texturile mai dense ale acestora au afinitate cu materialele mai greoaie de genul flanelelor și tweedurilor. Bumbacul, pânza și mătăsurile îndesate precum şifonul sunt mai adecvate materialelor de vară: sunt mai ușoare, aerate și mai în armonie cu materialele mai puțin folosite în sacouri, pantaloni și cămăși. Stofele sunt precum prietenii, se cunosc după compania cu care se asociază.

În afară de aceasta, gândiți-vă la texturi ca la dimensiunile paralele unui model și urmăriți indicațiile trasate mai sus. Nu e nevoie, de exemplu, ca o cravată de şifon să fie complimentată de o batistă tot de şifon. Aceasta ar fi un lucru exagerat de pretențios și victorian. Mesajul prioritar trimis de oamenii mult prea fandosiți, și de cei cărora le ia o dimineață întreagă să asorteze totul cum se cuvine, este o mândrie flagrantă. Știm că toți dintre noi, poate cu excepția sfinților, suntem puțin vanitoși dar nu este nevoie să transformăm această vanitate în mesajul vieții noastre. Rezerva nu este întotdeauna un lucru rău, în acest privință sau în oricare alta.